Nu e senzatie, e inundatie

Nu mi-am propus sa scriu un foileton din aceasta tema, desi sunt convins ca mojicia a jucat un rol insemnat in recent incheiata campanie prezidentiala. Si de dinainte de ea, de fapt. In special in perioada in care se faceau foarte multi bani din ridicatul masinilor parcate legal dar ridicate ilegal (de-al de Chiliman si Negoita in frunte cu Prigoana senior SRL). Acum nu pandeste nimeni pe nimeni?

Indiferent ce am face şi ce metode de curăţare am aplica ca să ne debarasam de ea, mojicia este consumabilă în orice sector al vieţii, de la cel privat la cel public. Ea rămâne în memoria noastră personală şi colectivă ca o amintire vie ce stârneşte reacţii aprinse greu de stins şi de dat la o parte. Iar întâmplarea face ca aceasta să nu aibă legatură doar cu educaţia, ci şi cu ceea ce sugerează termenul de comunicare în ansambul său.

Mojicia atinge de cele mai multe ori proporţii inimaginabile. Indeosebi aici la români. Fie că deplângem lucrul ăsta fie că doar îl mimăm profund deranjaţi, ne vine greu să admitem că mojicia face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Cu sau fără ataşament din partea fiecaruia dintre noi. Ar fi extraordinar să putem face un recurs la memorie pentru a afla dacă mojicia are o sorginte cu adevărat sănătoasă. Se naşte ea dintr-un sentiment anume, dintr-o vină prost înţeleasă, de pildă, ori se dobândeşte odată cu trecerea timpului daca nu cumva vine pur şi simplu şi apare dintr-o lipsă de educaţie? Personal o văd ca pe o formă de manifestare şi comportare ruşinoasă dar şi de comunicare între diverşi indivizi a căror stimă de sine este cel mult infimă, care îşi fac cu tot dinadinsul un rău prin „isteţimea şi agerimea minţii” cu care se tratează, şi care, pe deasupra, se mai şi duelează ameninţător şi fără jenă provocandu-şi astfel o silă senină unii faţă de ceilalţi.

Ce este cel mai deranjant la mojicie, de fapt, nu este cantitatea cu care se împrăştie peste tot pe unde-apucă, cât mai ales efectul turbulent pe care-l are asupra noastră de cele mai multe ori. E foarte greu să admiţi că eşti mojic. Iar asta cu certitudine nu-i o stare. Poţi să împrumuţi mojicia ca pe o formă elementară de răspuns la felul în care ţi se-arată întreaga lume, sau poţi să n-o-mprumuţi deloc şi să perseverezi în viaţă pe drumul drept pe care-l ştie toată lumea.

Dacă vrem să vorbim acum despre cum suntem trataţi noi ca popor suveran în interiorul propriului nostru ţărâm, o facem cu riscul de a nu înţelege prea bine de ce am ajuns aici, în situaţia de a suporta atâta mojicie cătă vedem în jurul nostru. Ne plimbăm prin oraş pentru a ne lua un tonus mai bun şi brusc ne iese în cale ba tipul sau tipa care-şi plimbă pantofii descheiaţi la şireturi pe băncile din parcul în care am ajuns, ba acel cetăţean care dovedeşte atât de multă civilitate încât îşi aruncă nu din comoditate ci chiar din convingere pachetul de ţigari şi serveţelul împuţit pe bulevardul principal în timp ce îşi conduce infatuat maşina, ba oricare altul care îşi arată la metrou, când aştepţi stând pe scările rulante ieşirea din subteran, „cei şapte ani de-acasă”.

Devine din ce în ce mai periculos să luăm act de propria noastră mojicie fără a o amenda usturător şi fără a-i putea stinge fierberea şi neastâmpărul care o fac să clocotească. Nimic nu-i mai dezgustător decât atunci cînd ne păzeşte mojicia.

Hai sictir! :)