Tristetea de a nu putea oferi

De ce este atat de trist atunci cand nu putem oferi? Cum de este tristetea atat de coplesitoare? E neputinta asta?

Limitele pe care le incearca fiinta umana traversand tot felul de situatii de viata, face mai ales atunci cand exista empatie, ca tristetea sa apara lacrimand. Iar acum nu ma refer la vremuri atat de putrede ca acestea. Iau, de pilda, cazul oamenilor bolnaviori a caror situatie este poate irecuperabila, ori iau, de pilda, cazul tinerilor care fac sacrificii imense pentru a-si cumpara o casa de locuit sau a celor pe care bravii nostri conducatori ii condamna si secera legislativ fara niciun fel de scrupule. Oare o fac fara sa isi dea seama? Exemplele pot continua.

Dintr-o data suferi si tu pentru lipsa pe care aproapele tau o resimte in largul fiintei lui avand ca temei lumea exterioara. Vrei sa faci ceva pentru el, dar posibilitatile tale de a-l ajuta sunt departe de a putea indeplini ceva in directia dorita de acesta. Nu toata lumea ajunge sa castige la Dansez pentru tine si nu toata lumea beneficiaza (neconditionat) de sponsori generosi care apar din senin. Pe cand de alti salvatori inchipuiti ai natiei nici nu poate fi vorba.

Majoritatea celor care se lupta pentru binele lor familial, social si economic, s-ar bucura daca tara in care traiesc ar fi pe maini bune, fapt care legitimeaza dreptul fiecaruia la respect, munca cinstita, disciplina si democratie. Dar si la sanse egale.

 Granitele intre ceea ce poti pastra bun in lumea ta interioara si cea exterioara fara a o alimenta cu suferinta sunt din ce in ce mai mari si mai periculoare. Acestea cresc odata cu tristetea de a nu putea oferi aproapelui nostru ceea ce prin traditie crestina simti, daca simti, si esti obligat sa poti face..

Omul e precum un "vin spumos"

Sta ce sta si dintr-o data face spume :)) Mai ales atunci cand cineva il agita si umbla neregulamentar la el.

E frumos lucru sa afli/citesti/descoperi defintii despre OM date de marii invatati ai lumii.

De la definitia data de Platon cum ca omul e un animal cu pene si cu unghii late si trecand prin multe altele care n-au fost gandite la figurativ, am ajuns si eu sa-l cunosc pe acest OM si sa zic ca e, de fapt, (precum) un vin spumos.

Exact.

Stim cu totii ca avem de-a face cu un corp fizic, unul mental, altul spiritual, emotional dar si unul astral. Dar ce-l face pe OM sa fie cu adevarat spumos? El poate fi atat de plin de verva si totusi spumos? Sau poate fi doar spumos si nimic mai mult? La ce definitie poate fi el redus mai exact? Sau e arhi suficient sa fie OM si atat fara sa ne mai intereseze vreo definitie asupra sa?

Ceea ce ma face pe mine sa cred ca nu degeaba s-au dat definitii (si inca se mai dau) ale OMului este ca specia nu e pe cale de disparitie, ci dimpotriva, ca arhetipul lui Platon capata noi si noi valente din motive pe care de cele mai multe ori nici noi nu le cunoastem. Pot fi foarte spumos ca OM iar prin asta tu poti savura o gramada de lucruri deosebite care se-ntampla, sau pot fi plin de spume ca OM iar tu sa realizezi ca numai munca-l inobileaza pe OM.

Are OMul pana la urma perspective ale unor definitii nonfilosofice, ca e chiar foarte curios de aflat?

Deci, voi ce credeti?

Nu e senzatie, e inundatie

Nu mi-am propus sa scriu un foileton din aceasta tema, desi sunt convins ca mojicia a jucat un rol insemnat in recent incheiata campanie prezidentiala. Si de dinainte de ea, de fapt. In special in perioada in care se faceau foarte multi bani din ridicatul masinilor parcate legal dar ridicate ilegal (de-al de Chiliman si Negoita in frunte cu Prigoana senior SRL). Acum nu pandeste nimeni pe nimeni?

Indiferent ce am face şi ce metode de curăţare am aplica ca să ne debarasam de ea, mojicia este consumabilă în orice sector al vieţii, de la cel privat la cel public. Ea rămâne în memoria noastră personală şi colectivă ca o amintire vie ce stârneşte reacţii aprinse greu de stins şi de dat la o parte. Iar întâmplarea face ca aceasta să nu aibă legatură doar cu educaţia, ci şi cu ceea ce sugerează termenul de comunicare în ansambul său.

Mojicia atinge de cele mai multe ori proporţii inimaginabile. Indeosebi aici la români. Fie că deplângem lucrul ăsta fie că doar îl mimăm profund deranjaţi, ne vine greu să admitem că mojicia face parte din viaţa noastră de zi cu zi. Cu sau fără ataşament din partea fiecaruia dintre noi. Ar fi extraordinar să putem face un recurs la memorie pentru a afla dacă mojicia are o sorginte cu adevărat sănătoasă. Se naşte ea dintr-un sentiment anume, dintr-o vină prost înţeleasă, de pildă, ori se dobândeşte odată cu trecerea timpului daca nu cumva vine pur şi simplu şi apare dintr-o lipsă de educaţie? Personal o văd ca pe o formă de manifestare şi comportare ruşinoasă dar şi de comunicare între diverşi indivizi a căror stimă de sine este cel mult infimă, care îşi fac cu tot dinadinsul un rău prin „isteţimea şi agerimea minţii” cu care se tratează, şi care, pe deasupra, se mai şi duelează ameninţător şi fără jenă provocandu-şi astfel o silă senină unii faţă de ceilalţi.

Ce este cel mai deranjant la mojicie, de fapt, nu este cantitatea cu care se împrăştie peste tot pe unde-apucă, cât mai ales efectul turbulent pe care-l are asupra noastră de cele mai multe ori. E foarte greu să admiţi că eşti mojic. Iar asta cu certitudine nu-i o stare. Poţi să împrumuţi mojicia ca pe o formă elementară de răspuns la felul în care ţi se-arată întreaga lume, sau poţi să n-o-mprumuţi deloc şi să perseverezi în viaţă pe drumul drept pe care-l ştie toată lumea.

Dacă vrem să vorbim acum despre cum suntem trataţi noi ca popor suveran în interiorul propriului nostru ţărâm, o facem cu riscul de a nu înţelege prea bine de ce am ajuns aici, în situaţia de a suporta atâta mojicie cătă vedem în jurul nostru. Ne plimbăm prin oraş pentru a ne lua un tonus mai bun şi brusc ne iese în cale ba tipul sau tipa care-şi plimbă pantofii descheiaţi la şireturi pe băncile din parcul în care am ajuns, ba acel cetăţean care dovedeşte atât de multă civilitate încât îşi aruncă nu din comoditate ci chiar din convingere pachetul de ţigari şi serveţelul împuţit pe bulevardul principal în timp ce îşi conduce infatuat maşina, ba oricare altul care îşi arată la metrou, când aştepţi stând pe scările rulante ieşirea din subteran, „cei şapte ani de-acasă”.

Devine din ce în ce mai periculos să luăm act de propria noastră mojicie fără a o amenda usturător şi fără a-i putea stinge fierberea şi neastâmpărul care o fac să clocotească. Nimic nu-i mai dezgustător decât atunci cînd ne păzeşte mojicia.

Hai sictir! :)

Aprecierea merita apreciere

Am invatat astazi ca dupa momente ceva mai tensionate cu un client, poti ajunge cu moralul sus de tot, in zona aceea in care exista si sentimentul de the sky is the limit.

Am mai invatat ca tot ce poate sa conduca la o relatie frumoasa de business cu un client, la o relatie care sa se dezvolte pe un fagas uman si corect, deloc rigid, este sincera lui apreciere pe care o poate capata de indata ce apar si primele rezultate, dar mai ales atunci cand are loc depasirea propriilor tale asteptari si chiar limite.

E pe deplin justificat atunci orice mic favor de care ai putea avea nevoie si pe care-l poti cere fara sa gresesti.

Este cel mai frumos lucru sa razi cu gura pana la urechi atunci cand el, clientul tau, e pus pe sotii cu tine si-ti varsa fel de fel de povesti traznite si haioase incat pana si zambetul tau se bucura ca exista. E chiar un privilegiu deosebit!

Se mai sperie cineva de cucu...bau?

Sansele de a mai auzi de cucu..bau in aceste vremuri marete ale omenirii sunt destul de reduse. Recunoasteti?! Eu unul asa zic.

Cred ca nu mai avem deloc puterea sa ne-ngaduim sa se petreaca cu un maxim de firesc ceea ce odinioara se intampla atat de senin in joaca noastra de copii adolescenti. Nu mai stim nici sa ne intersectam bine povestile, sa ne intelegem si sa ne respectam cum se cuvine, nu mai stim nici sa derulam corect filmul prieteniei inspre amintiri frumoase ci mai cu seama urate, si, poate mai grav decat atat, nu mai stim nimic nici despre identitate, nici despre divinitate si nici despre voia verbului este. Da, a lui este. A lui a fi!

Parca ne-am invatat cu lipsa valorilor si a aglomerarii de continut, parca ne-am lovit de unii si de altii ca imediat sa uitam, parca avem ceva de facut pe lume dar aici apar multi factori necunoscuti care dicteaza si care raspund unor prea mici nevoi. 

Cea mai importanta lectie este ca merita sa te pastrezi asa cum ai fost de la bun inceput si cum probabil inca mai esti..

Esec dar NU continuu

In simbioza cu ce s-a intamplat astazi la Wednsday Breakfast, si pentru mine esecul este parte din succesul unui business, parte a afacerii pe care vrei sa o dezvolti. El vine aproape ca un dat. Intr-un moment sau altul el tot apare. Atunci cand te astepti la el si mai ales atunci, atunci cand nu te-astepti dar dintr-o data ti se-nfunda toate, dar mult mai sigur atunci cand gradul tau de implicare este zero. Atunci sigur ajungi la esec.

Sunt convins ca nu te poti imuniza complet in fata esecului, ca nu orice esec conduce la succes si ca orice demonstratie de forta, facuta ca la carte, iti asigura ori succesul ori opusul lui.

Am invatat cateva lucruri importante:

1. esecul zdruncina, doboara si doare pe moment, dar daca intalneste o personalitate zdravana, pregatita mental si psihic pentru esec, acesta poate fi depasit foarte repede (si cu un real folos)

2. esecul este un lucru atat de bun daca chiar poti invata din el si nu-l lasi sa se repete la infinit, intucat cele care se tin lant te duc in marginea prapastiei daca nu cumva chiar in ea

3. esec, si aici e interesant de amintit, spui cam la orice proiect care nu-ti iese in business sau in viata profesionala si, cam in cel putin aceeasi egala masura, la intamplarile din viata personala unde se simte si se contablizeaza diferit: (esec in dragoste, esec in casnicie, esec intr-o relatie de iubire samd)

Voi cate altele mai stiti?

Lectia zilnica a lui 2010

Prima data am auzit de cuvantul lectie pe vremea cand mama mea m-a dus la scoala sa urmez clasa intai. Pe urma, evident, aveam sa aud de acest nou cuvant si in gimnaziu. Dupa care, asa cum era de asteptat, l-am auzit inclusiv la liceu. Aproape ca imi intrase in vocabular. Si cam asta a fost tot fiindca pana atunci nu primisem si nu stiam ce sunt acelea adevaratele lectii de viata. 

Pana la urma toti le primim, stiu asta.

Surpriza a fost ca, in liceu, am dat cu totul si cu totul intamplator peste ”Lectia” lui Eugene Ionescu. Am adulmecat-o din priviri, tin minte. Am citit-o si recitit-o de nu stiu cate ori pana la epuizare. A urmat visul.  Visul de a o vedea transpusa in realitate. Iar cand am ajuns sa o (si)vad pusa in scena de Horatiu Malaele la Teatrul Foarte Mic, am avut senzatia ca absurdul te patrunde pana-n maduva oaselor si se lasa cu fiori..

Fiindca mi-a placut intotdeauna sa fiu autentic, sa spun sincer si deschis ce am de spus, mi-am propus si vreau ca in fiecare zi din 2010 sa cuprind, fie si pe scurt, cate o lectie (de viata daca vreti) care sa aiba la baza exclusiv experientele mele personale dar mai ales profesionale. Tot ce invat nou de la fiecare zi care curge neincetat spre alte timpuri, voi impartasi cu voi si cu propriile mele limite umane. 

Sunt absolut convins ca va fi o experienta interesanta. Cel putin atat. 

Azi, de pilda, am invatat ca respectul se invata cu greu dar sigur in cei sapte ani de-acasa. ”Sa vorbesti frumos si sa raspunzi la tot ce-ntreaba doamna educatoare”. Sunt mai multe de zis, dar acum as zice doar atat...pe curand. Si maine e o zi.