Prima data am auzit de cuvantul lectie pe vremea cand mama mea m-a dus la scoala sa urmez clasa intai. Pe urma, evident, aveam sa aud de acest nou cuvant si in gimnaziu. Dupa care, asa cum era de asteptat, l-am auzit inclusiv la liceu. Aproape ca imi intrase in vocabular. Si cam asta a fost tot fiindca pana atunci nu primisem si nu stiam ce sunt acelea adevaratele lectii de viata.
Pana la urma toti le primim, stiu asta.
Surpriza a fost ca, in liceu, am dat cu totul si cu totul intamplator peste ”Lectia” lui Eugene Ionescu. Am adulmecat-o din priviri, tin minte. Am citit-o si recitit-o de nu stiu cate ori pana la epuizare. A urmat visul. Visul de a o vedea transpusa in realitate. Iar cand am ajuns sa o (si)vad pusa in scena de Horatiu Malaele la Teatrul Foarte Mic, am avut senzatia ca absurdul te patrunde pana-n maduva oaselor si se lasa cu fiori..
Fiindca mi-a placut intotdeauna sa fiu autentic, sa spun sincer si deschis ce am de spus, mi-am propus si vreau ca in fiecare zi din 2010 sa cuprind, fie si pe scurt, cate o lectie (de viata daca vreti) care sa aiba la baza exclusiv experientele mele personale dar mai ales profesionale. Tot ce invat nou de la fiecare zi care curge neincetat spre alte timpuri, voi impartasi cu voi si cu propriile mele limite umane.
Sunt absolut convins ca va fi o experienta interesanta. Cel putin atat.
Azi, de pilda, am invatat ca respectul se invata cu greu dar sigur in cei sapte ani de-acasa. ”Sa vorbesti frumos si sa raspunzi la tot ce-ntreaba doamna educatoare”. Sunt mai multe de zis, dar acum as zice doar atat...pe curand. Si maine e o zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Apreciez